Comentarii la articolul din Jurnalul „Sunt discromat şi vreau să fiu şofer în ţara mea!”

Pentru prima dată în trei ani de când am început eforturile de a normaliza cât de cât situaţia discromaţior ce doresc să fie şoferi apare un articol de presă care face referire direct la aceste eforturi, şi mai mult, mă citează (uneori parafrazat). Sunt recunoscător jurnalistei Lacrima Andreica şi Jurnalului pentru interesul acordat acestui subiect şi pentru voinţa de publicare.

Pentru cei ce nu au citit articolul, este vorba de „Sunt discromat şi vreau să fiu şofer în ţara mea!”.

Mai jos doresc să fac câteva comentarii, mai precis precizări, nuanţări şi explicaţii suplimentare la unele afirmaţii ce pot fi înţeles greşit sau care sunt puţin imprecise medical sau ştiinţific, deşi în linii mari corecte (subiectul tratat este unul dificil, şi este foarte greu să explici în termeni populari şi pe scurt concepte ce ţin de discromaţi şi discromatopsie).

1. „În România trăiesc peste 900.000 de bărbaţi pentru care lumea este colorată altfel. Pentru ei, culorile au nuanţe limita­te sau pur şi simplu nu există aşa cum sunt ele pentru majoritatea. Nu le schim­bă viaţa punându-le-o în pericol, pentru că formele le percep perfect, dar le afectează traiul atunci când au nevoie să obţină un permis de conduce­re.” – în sfârşit, o descriere bună a vederii discromaţilor. Nu se pune problema ce (nu) văd discromaţii ci cum. Este incomplet şi posibil absurd şi ilogic să spunem că discromaţii nu văd roşul. Este corect să spunem că discromaţii văd roşul (dar şi verdele, şi multe alte culori) altfel.
2. „Sunt discromaticii, care peste tot în Europa pot şofa, doar în România, Argentina şi China – nu!” – (a) Medical, termenul corect pentru persoanele afectate de discromatopsie este discromatopsic. Popular, este acceptabil să spunem că o persoană este dis-cromată, sau, cum se spune în acest articol, dis-cromatic. (b) Este drept că România şi China testeasză eliminatoriu cu planşele Ishihara, adică discromaţii nu prea au apt şofer, dar despre Argentina nu sunt sigur. Wikipedia zice că şi Turcia, şi mai ştiu şi de R. Moldova, de la un cititor. E posbil ca foştii şi actualii comunişti să fi avut fixul ăsta, dar nu numai ei. Unii însă s-au luminat mai repede.
3. „În numele discromaticilor din România, clujeanul Vasile Tomoioagă” – da, numele meu are un o în plus. Sunt Tomoiagă nu Tomoioagă.
4. „Ar mai fi o şansă, există şi în România o firmă italiană care produce şi comercializează lentile pentru discromaţi, lentile care reglează problema acestora”, mai spune Vasile Tomoioagă.” – aici cred că m-am încurcat. Un cititor şi-a făcut lentile de contact la o firmă în Italia (a mers până acolo), iar alţii şi-au făcut lentile pentru ochelari la o altă firmă cu sediu în România. Nu sunt sigur dacă firma din România face şi lentile de contact sau doar pentru ochelari.
5. „Am picat testele şi diagnosticul pe care mi l-a pus este unul definitiv” – medicul specialist de la Policlinica CFR mi-a pus „Inapt şofer” cu menţiunea „Discromatopsie totală”. Ce o fi aia totală nu ştiu. Diagnosticul e definitiv în in sensul discromatopsiei, dar la inapt mai rămâne de văzut 😀
6. „Până să ajungă la Bruxelles, Vasile Tomoioagă s-a bătut cu autorităţile române, trimiţând scrisori, petiţii la toate spitalele din marile oraşe.” – este vorba de câte un spital sau policlinică din fiecare reşedinţă de judeţ, dar am trimis şi la Universităţi de Medicină şi Farmacie, şi în alte locuri.
7. „Ciudăţenia e că în Cluj, de pildă, noile semafoare cumpărate de Primărie sunt moderne, iar culoarea verde de pildă are tentă de albastru, culoare pe care o percep toţi discromaticii. Avem semafoare, dar n-avem permise!”, a conchis Vasile Tomoioagă.” – Culoare verde la unele semafoare are o tentă albăstruie, care este mult mai distinctă de galben sau roşu. Chiar şi cu verdele clasic, nu se pune problema să nu-l văd, eu sau alţi discromaţi, cu sensul de a nu-l distinge de roşu. Îl disting de când am văzut semafor întâia oară în viaţă. Chiar şi daltoniştii diferenţiază între verde şi roşu la semafor, pentru că, printre altele, au luminozităţi diferite, şi din câte îmi amintesc, Daniel Flück, amicul elveţian daltonist cu carnet legal, zicea că roşul îl percepe semnificativ mai închis decât verdele. Deci, cum scrie şi în articol, avem semafoare pentru daltonişti dar nu avem permise nici pentru discromaţi. Într-o anumită măsură e ca şi cum am avea rampe de acces pentru persoane cu handicap locomotor dar nu le-am permite să circule pe trotuar.

Pe o altă notă, azi am fost admis la proba teoretică pentru categoria A. Urmează să mă prezint curând la medic.

Revenind la articole de presă, voi comenta în curând „Viaţă de daltonist, de la volan la piaţă” din Gândul. Comentariile doamnei Monica Pop sunt fantastice, literal. Iar dacă domnul Befu dorea să scrie documentat despre cum arată lumea discromaţilor, de la ghidon la piaţă, putea să vorbească cu cineva mai documentat.

Publicitate